I. Storr: De Catholicarum Epp. Occasione et Consilio. Cadă.1789. Staeudlin: De Fontibus PPE. Cath. Dumnezeu.1790. J. D. Schulze: caracterul literar și valoarea lui Petru, Iacob și Iuda. Leipz.1802. Scriitorul. Coruri. Ioan.1803.
II. comentarii la toate epistolele Catolice de Goeppfert (1780), Schlegel (1783), Carpzov (1790), Augusti (1801), Grashof (1830), Jachmann (1838), Sumner (1840), de Wette (3d ed. de BR Inktckner 1865), Meyer (Cath. PPE. de Huther, D Xixtsterdieck, Beyerschlag), Lange (Ing. trad. cu adăugiri de Mombert, 1872), John T. Demarest (N. York, 1879); de asemenea, părțile relevante din „Speaker’ s Com., „în com Ellicott lui., Biblia Cambridge pentru școli (ed. de Dean Perowne), și în revizuirea Internațională Com. (ed. Schaff), etc. P. I. Gloag: Introducere, la PPE catolic., Edinb., 1887.
cele șapte epistole ale lui Iacov, 1 și 2D Petru, 1, 2D și 3D Ioan și Iuda urmează de obicei în vechile manuscrise Faptele Apostolilor și preced epistolele Pauline, poate ca fiind lucrările apostolilor mai în vârstă și reprezentând, cel puțin parțial, Tipul Evreiesc de creștinism. Ele au un caracter mai general și nu se adresează persoanelor sau congregațiilor singure, ca cele ale lui Pavel, ci unui număr mai mare de creștini împrăștiați printr-un district sau peste tot în lume. Prin urmare, ei sunt numiți, din vremea lui Origen și Eusebiu, catolici. Aceasta nu înseamnă în acest sens anti-eretic (cu atât mai puțin, desigur, greco-catolic sau Romano-Catolic), ci enciclică sau circulară. Desemnarea, totuși, nu este strict corectă și se aplică numai la cinci dintre ele. A doua și a treia epistolă a lui Ioan sunt adresate indivizilor. Pe de altă parte, Epistola către Evrei este enciclică și ar trebui să fie numerotată cu Epistolele Catolice, dar este de obicei anexată la cele ale lui Pavel. Epistola către efeseni este, de asemenea, destinată mai multor congregații. Primul document creștin cu caracter enciclic este scrisoarea pastorală a Conferinței apostolice de la Ierusalim (a.d.50) către frații dintre Neamuri din Siria și Cilicia (Fapte 15:23-29).
Epistolele Catolice sunt distincte de Pauline prin conținutul lor mai general și absența referințelor personale și locale. Ele reprezintă diferite, deși în esență armonioase, tipuri de Doctrină și viață creștină. Individualitatea lui Iacov, Petru și Ioan se remarcă foarte proeminent în aceste scurte rămășițe ale corespondenței lor. Ei nu intră în discuții teologice ca cele ale lui Pavel, învățatul Rabin, și dau declarații mai simple de adevăr, ci protestează împotriva erorilor ascetice și Antinomiene în creștere, așa cum face Pavel în Coloseni și epistole pastorale. Fiecare are un caracter și un scop distinct și nimeni nu ar putea fi scutit de Noul Testament fără a strica frumusețea și completitudinea întregului.
timpul compoziției nu poate fi fixat cu certitudine, dar este probabil după cum urmează: Iacov înainte de a.d.50; 1 Petru (probabil și 2D Petru și Iuda) înainte de a.d.67; Ioan între A.d.80 și 100.
doar două dintre aceste epistole, 1 Petru și 1 Ioan, aparțin Omologumenei Eusebiene, care au fost universal acceptate de biserica antică ca fiind inspirate și canonice. Despre celelalte cinci a existat mai mult sau mai puțin îndoială cu privire la originea lor până la sfârșitul secolului al IV-lea, când toate controversele cu privire la întinderea canonului au adormit până în timpul Reformei. Cu toate acestea, ele poartă amprenta generală a epocii apostolice, iar absența unor dovezi tradiționale mai puternice se datorează în parte dimensiunii lor reduse și utilizării limitate.
James.
Comp. pe lit., biografie și doctrina lui Iacov, 27 și 69.
Epistola lui Iacov, fratele Domnului, a fost scrisă, fără îndoială, din Ierusalim, metropola teocrației antice și a creștinismului evreiesc, unde autorul a lucrat și a murit martir în fruntea Bisericii-mamă a creștinătății și ca ultima legătură între vechea și Noua dispensație. Se adresează evreilor și creștinilor evrei ai dispersiei înainte de sfârșitul final din anul 70.
seamănă puternic cu Evanghelia după Matei și ecou Predica de pe munte în stilul proaspăt, viguros, consistent, proverbial și sentențios al înțelepciunii orientale. Îi îndeamnă pe cititori la fapte bune de credință, îi avertizează împotriva Ortodoxiei moarte, a lăcomiei, a mândriei și a mondenității și îi mângâie în vederea încercărilor și persecuțiilor prezente și viitoare. Este eminamente practic și lipsit de întrebări teologice subtile. Propovăduiește o religie a faptelor bune care se încredințează aprobării lui Dumnezeu și a tuturor oamenilor buni. Acesta reprezintă stadiul primar al doctrinei creștine. Nu ia în seamă controversa circumciziei, compromisul Ierusalimului și conflictele ulterioare ale epocii apostolice. Doctrina sa despre îndreptățire nu este un protest împotriva celei a lui Pavel, ci înainte de aceasta și prezintă subiectul dintr-un aspect mai puțin dezvoltat, dar eminamente practic, și împotriva erorii unui monoteism sterp mai degrabă decât a legalismului fariseic, pe care Pavel l-a avut în vedere. Este probabil cea mai veche dintre cărțile Noului Testament, slabă în doctrină, dar bogată în mângâiere și lecții de viață sfântă bazate pe credința în Isus Hristos, „Domnul slavei.”Conține mai multe reminiscențe ale cuvintelor lui Hristos decât orice altă epistolă. Ideea sa principală este „legea perfectă a libertății” sau Legea iubirii revelată în Hristos.
judecata aspră, nedreaptă și neînțeleaptă a lui Luther asupra acestei epistole a fost condamnată de propria sa biserică și dezvăluie un defect în concepția sa despre doctrina îndreptățirii care a fost rezultatul natural al războiului său radical cu eroarea romană.
Petru.
a se vedea pe lit., biografia și teologia lui Petru, 25, 26 și 70.
Prima Epistolă a lui Petru, datată din Babilon, aparține vieții ulterioare a apostolului, când temperamentul său natural înflăcărat a fost profund smerit, înmuiat și sfințit prin lucrarea harului. A fost scrisă bisericilor din mai multe provincii din Asia Mică, compusă din creștini evrei și neamuri împreună și plantată în principal de Pavel și colaboratorii săi; și a fost trimis de mâinile lui Silvanus, un fost însoțitor al lui Pavel. Ea constă în mângâieri prețioase și îndemnuri la o plimbare Sfântă după exemplul lui Hristos, la speranța plină de bucurie a moștenirii cerești, la răbdare sub persecuțiile deja înfuriate sau iminente. Ea ne dă rodul unei experiențe spirituale bogate și este cu totul demnă de Petru și de misiunea sa de a îngriji turma lui Dumnezeu sub Cristos, păstorul principal al sufletelor.
atestă, de asemenea, acordul esențial al lui Petru cu doctrina apostolului neamurilor, în care cititorii fuseseră instruiți înainte (1 Pet.5:12). Acest lucru este în acord cu principiul lui Petru mărturisit la Sinodul din Ierusalim (Fapte 15:11) că suntem mântuiți fără jugul legii, „prin harul Domnului Isus.”Totuși, sistemul său doctrinar îl precede pe cel al lui Pavel și este independent de el, stând între Iacov și Pavel. Specific pentru el este doctrina coborârii lui Hristos în Hades (1 Pet.3:19; 4:6; comp. Fapte 2: 32), care conține adevărul important al intenției Universale a ispășirii. Hristos a murit pentru toți oamenii, pentru cei care au trăit atât înainte, cât și după venirea Sa, și s-a revelat spiritelor din Tărâmul Hadesului. Petru avertizează, de asemenea, împotriva ambiției ierarhice în anticiparea profetică a abuzului numelui său și a primatului său printre apostoli.
a doua epistolă a lui Petru este adresată, cu puțin timp înainte de moartea autorului, ca un fel de ultimă voință și testament, acelorași biserici ca și prima. Conține o asigurare reînnoită a acordului său cu „iubitul său frate Pavel”, la ale cărui epistole se referă cu respect, dar cu remarca semnificativă (adevărată în sine, dar adesea abuzată de romaniști) că există în ele” unele lucruri greu de înțeles ” (2 Pet.3:15, 16). Așa cum Petru însuși primește într-una din aceste epistole (Gal.2:11) o mustrare ascuțită pentru inconsecvența sa la Antiohia (care poate fi inclusă în lucrurile grele), această aluzie afectuoasă dovedește cât de bine Duhul lui Hristos l-a antrenat, prin experiență, la umilință, blândețe și lepădare de sine. Epistola îi îndeamnă pe cititori la sârguință, virtute, cumpătare, răbdare, evlavie, iubire frățească și bunătate frățească; se referă la schimbarea la față de pe munte, unde autorul a fost martor la măreția lui Hristos și la cuvântul profetic inspirat de Duhul Sfânt; avertizează împotriva erorilor antinomiene; corectează o greșeală cu privire la A Doua Venire; îi îndeamnă să se pregătească pentru ziua Domnului prin viață Sfântă, căutând ceruri noi și un pământ nou în care locuiește dreptatea; și se încheie cu cuvintele: „Creșteți în harul și cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, căruia să-i fie slavă atât acum, cât și pentru totdeauna.”
a doua epistolă este socotită de Eusebiu printre cele șapte Antilegomene, iar autoritatea sa Petrină este pusă la îndoială sau negată, în totalitate sau parțial, de mulți divinități eminenți, dar apărată de critici competenți. Principalele obiecții sunt: lipsa atestării timpurii, referirea la o colecție de epistole Pauline, polemica împotriva erorilor gnostice, unele particularități ale stilului și, în special, dependența aparentă a celui de-al doilea capitol de Epistola lui Iuda.
pe de altă parte, Epistola, cel puțin primul și al treilea capitol, nu conține nimic din ceea ce Petru ar fi putut să nu fi scris, iar aluzia la scena Schimbării la față admite doar alternativa: fie Petru, fie un falsificator. Pare imposibil din punct de vedere moral ca un falsificator să fi produs o scrisoare atât de plină de frumusețe și ungere spirituală și să denunțe în mod expres toate fabricațiile viclene. Este posibil să fi fost extinsă de editor după moartea lui Peter. Dar întregul respiră un spirit apostolic și nu putea fi scutit de Noul Testament. Este un valedictoriu demn al apostolului în vârstă care așteaptă martiriul său și, cu avertismentele sale încă valabile împotriva pericolelor interne ale falsului creștinism, formează o completare adecvată a primei epistole, care îi mângâie pe creștini în mijlocul pericolelor externe ale persecutorilor păgâni și evrei.
Iuda.
Epistola lui Iuda, a, „fratele lui Iacov” (cel drept), este foarte scurtă și seamănă puternic cu 2 Petru 2, dar diferă de ea printr-o aluzie la remarcabila carte apocrifă a lui Enoh și legenda disputei lui Mihail cu diavolul despre trupul lui Moise. Pare a fi adresată acelorași biserici și îndreptată împotriva acelorași eretici gnostici. Este un avertisment solemn împotriva tendințelor antinomiene și licențioase care s-au dezvăluit între anii 60 și 70 d.hr. Origen remarcă faptul că este „de puține rânduri, dar bogat în cuvinte de înțelepciune cerească.”Stilul este proaspăt și viguros.
Epistola lui Iuda aparține, de asemenea, Antilegomenelor Eusebiene și are semne de origine post-apostolică, dar poate că a fost scrisă de Iuda, care nu era unul dintre Cei Doisprezece, deși strâns legat de cercurile apostolice. Un falsificator cu greu ar fi scris sub numele de „fratele lui Iacov”, mai degrabă decât un frate al lui Hristos sau un apostol.
ora și locul compoziției sunt necunoscute. Criticii de la th au pus-o la domnia lui Traian; Renan, dimpotrivă, încă din 54, presupunând în mod greșit că a fost intenționat, împreună cu Epistola lui Iacov, ca un contra-manifest împotriva doctrinei lui Pavel despre harul liber. Dar Pavel a condamnat antinomianismul la fel de sever ca Iacov și Iuda (comp. Rom.6, și de fapt toate epistolele sale). Este mai sigur să spunem, cu Bleek, că a fost scris cu puțin timp înainte de distrugerea Ierusalimului, la care nu se face aluzie (comp. Iuda 14, 15).
Epistolele lui Ioan.
Comp. § 40-43, 83 și 84.
Prima Epistolă a lui Ioan îl trădează pe tot parcursul, în gândire și stil, pe autorul celei de-a patra Evanghelii. Este un postscript sau o aplicare practică a lecțiilor vieții lui Hristos la nevoile bisericii de la sfârșitul primului secol. Este o scrisoare circulară a venerabilului Apostol către copiii săi iubiți din Asia Mică, îndemnându-i la o viață sfântă de credință și iubire în Hristos și avertizându-i cu seriozitate împotriva „antihriștilor” gnostici, deja existenți sau care vor veni, care neagă misterul întrupării, îndepărtează religia de moralitate și se confruntă cu practici Antinomiene.
a doua și a treia epistolă a lui Ioan sunt, ca și Epistola lui Pavel către Filimon, scurte scrisori private, una către o femeie creștină pe nume Cyria, cealaltă către una câștigă, probabil un ofițer al unei congregații din Asia Mică. Ele aparțin celor șapte Antilegomene și au fost atribuite de unii „prezbiterului Ioan”, un contemporan al apostolului, deși de existență disputată. Dar a doua epistolă seamănă cu prima, aproape cu repetarea verbală, și o astfel de repetare este bine în concordanță cu tradiția familiară a lui Ieronim cu privire la Apostolul iubirii, îndemnând mereu adunarea, în vârsta sa înaintată, să se iubească unii pe alții. Diferența de opinie în biserica antică cu privire la ei s-ar fi putut ridica parțial din natura lor privată și din concizia lor, și parțial din faptul că autorul se modelează, oarecum remarcabil, pe „vârstnicul”, „presbiterul”. Totuși, acest termen este probabil să fie luat, nu în sensul oficial, ci în original, semnificând vârsta și demnitatea; căci în acel moment Ioan era de fapt un tată venerabil în Hristos și trebuie să fi fost venerat și iubit ca patriarh printre „copiii săi mici”.”
note de subsol:
prin urmare, Origen o numește epistolă katholike.
Reuss (Gesch. d. heil. Scrieri N. Wills, ediția a 5-a., I. 138): „faptul este că pe. Jacobi singur conține mai multe reminiscențe literale din discursurile lui Isus decât toți ceilalți apostoli. Scrieri împreună …. În măsura în care acestea aparent nu au provenit din surse scrise, ele pot garanta vârsta mai înaintată a slipurilor deg.”Beyschlag (în noua ed. lui Huther în Meyer, 1881) și Erdmann (1881), cei mai recenți comentatori ai lui James, sunt de acord cu Schneckenburger, Neander și Thiersch în atribuirea epistolei la cea mai veche dată a literaturii creștine, împotriva școlii t Inktibingen, ceea ce o face un tratat polemic împotriva lui Pavel. Reuss ocupă o poziție de mijloc. Starea nedezvoltată a doctrinei creștine, utilizarea sunagoge pentru o adunare creștină( Iacov 2: 2), dorința unei distincții clare între evrei și creștini evrei, cărora li se adresează „cele douăsprezece triburi” și așteptarea apropierii parousia (5:8), sunt de acord ca semne ale antichității înalte.
comentatorii sunt împărțiți cu privire la semnificația Babilonului, 1:Pet. 5: 13, fie că este Babilonul mistic al Apocalipsei, adică Roma păgână, ca putere persecutoare (părinții, divinurile Romano-Catolice, de asemenea Thiersch, Baur, Renan), sau Babilonul de pe Eufrat sau Babilonul din Egipt (vechiul Cairo). Întrebarea este legată de prezența lui Petru la Roma, care a fost discutată în 26. La data compoziției, comentatorii sunt, de asemenea, împărțiți, deoarece diferă în opiniile lor cu privire la relația epistolei lui Petru cu romani, Efeseni și Iacov și la caracterul persecuției la care se face aluzie în epistolă. Weiss, care neagă faptul că Petru a folosit Epistolele lui Pavel, datează încă din 54; criticii t Inktibingen o aduc la vârsta lui Traian (Volkmar chiar și la 140!), dar majoritatea criticilor o atribuie timpului între 63 și 67, Renan la 63, cu puțin timp înainte de persecuția Neroniană. Măcar o dată sunt de acord cu el. Vezi Huther (în seria Meyer), ediția a 4-a., PP. 30 sqq.; Weiss, Die Petrinische Frage (1865); Renan, l ‘ Antechrist, p. vi și 110; și, din partea școlii t Inktibingen, Pfleiderer, Paulinismus, PP.417 sqq.; Hilgenfeld, Einleitung, PP. 625 sqq.; Holtzmann, Einleitung, PP. 514 sqq. (2d ed.).
„această epistolă excelentă”, spune Arhiepiscopul Leighton, al cărui comentariu practic asupra primei epistole generale a Sf. Petru este încă neîntrecut pentru spiritualitate și ungere”, este un rezumat scurt și totuși foarte clar atât al mângâierilor, cât și al instrucțiunilor necesare pentru încurajarea și îndrumarea unui creștin în călătoria sa spre cer, ridicându-și gândurile și dorințele la acea fericire și întărindu-l împotriva oricărei opoziții pe cale, atât a corupției din interior, cât și a ispitelor și suferințelor din afară.”Bengel:” Mirabilis Est gravitas et Alacritas Petrini sermonis, lectorem suavissime retinens.”Alford: „Nu există nicio epistolă în canonul sacru, a cărei limbă și spirit vin mai direct acasă la încercările, dorințele și slăbiciunile personale ale vieții creștine.”
Erasmus, Calvin, Grotius, Neander, de Wette, Huther, și toți criticii t Unktibingen.
Weiss, Thiersch, Fronm Okticller, Alford, și mai ales Fr. Spitta în al său der Zweite Brief des Petrus und der Brief des Iuda (Halle, 1885, 544 pagini).
Clement din Alexandria, Origen (în greacă) și Epifanie îl deosebesc de apostoli. El este menționat cu Iacov ca unul dintre frații lui Isus, Mat. 18: 55; Marcu 6:3. Comp. cu privire la această întrebare întreaga discuție în 27.
Comp. 2 Ioan 4 -7 cu 1 Ioan 2:7, 8; 4, 2, 3.