Curtea Europeană a Drepturilor Omului – cauza Partidului Popular Creștin Democrat împotriva Moldovei (nr. 2) (2010)
cauza Partidului Popular Creștin Democrat împotriva Moldovei (nr. 2)
(cererea nr.25196/04)
hotărârea
STRASBOURG
2 februarie 2010
FINAL
02/05/2010
această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la articolul 44 din articolul 2 din convenție. Poate fi supus revizuirii editoriale.
în cazul Partidului Popular Creștin Democrat împotriva Moldovei (nr . 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită în Camera compusă din:
Nicolas Bratza, Președinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
și Fatoş Aracı, Adjunct Secțiunea Grefier,
după ce a deliberat în privat pe 12 ianuarie 2010,
Emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURI
1. Cazul își are originea într-o cerere (nr. 25196/04) împotriva Republicii Moldova depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către Partidul Popular Creștin Democrat („partea reclamantă”) la 26 mai 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat de Domnul v Nagacevschi, un avocat care profesează în cadrul Chi-in-in-in-in-in-in-in-in-in-in-in-in-in-in-in. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl V. Grosu.
3. Partea reclamantă a susținut, în special, că i-a fost încălcat dreptul la libertatea de întrunire.
4. La 4 aprilie 2008, președintele Secțiunii a patra a decis să notifice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea temeiniciei cererii introductive în același timp cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 din articolul 3 din Regulamentul (CE) nr.
faptele
I. circumstanțele cauzei
5. Partidul Popular Creștin Democrat („PPCD”) este un partid politic din Republica Moldova care a fost reprezentat în Parlament și a fost în opoziție la momentul evenimentelor.
6. La data de 3 decembrie 2003, partea reclamantă a solicitat Consiliului Municipal al Municipiului Chi-X-X-X-X-X-X autorizația de a organiza o manifestație de protest în Piața Marii Adunări Naționale, în fața clădirii Guvernului, la 25 ianuarie 2004. Potrivit cererii, organizatorii și-au propus să-și exprime opiniile cu privire la funcționarea instituțiilor democratice din Republica Moldova, Respectarea drepturilor omului și conflictul Moldo-rus din Transnistria.
7. La data de 20 ianuarie 2004, Consiliul Municipal al Chi-ului de la Unktimin a respins cererea părții reclamante pe motiv că „a avut dovezi convingătoare despre faptul că, în timpul reuniunii, vor exista apeluri la un război de agresiune, ură etnică și violență publică”.
8. Partea reclamantă a contestat refuzul în instanță și a susținut, printre altele, că motivele invocate de Consiliul Municipal erau în întregime nefondate.
9. La data de 23 ianuarie 2004, Curtea de Apel a Curții de Apel a Curții de Apel a respins acțiunea părții reclamante. Curtea a constatat că refuzul Consiliului Municipal de a autoriza demonstrația PPCD a fost justificat, deoarece pliantele difuzate de acesta conțineau sloganuri precum” jos regimul totalitar al lui Voronin „și”jos regimul de ocupație al lui Putin”. Potrivit Curții de apel, aceste sloganuri au constituit un apel la răsturnarea violentă a regimului constituțional și la ura față de poporul rus. În acest context, Curtea a reamintit că în cadrul unei demonstrații anterioare organizate de Partidul reclamant pentru a protesta împotriva prezenței armatei ruse în Transnistria, protestatarii au ars o imagine a Președintelui Federației Ruse și un steag rusesc.
10. Partea reclamantă a formulat recurs împotriva deciziei de mai sus, argumentând, printre altele, că sloganurile contestate nu ar fi putut fi interpretate în mod rezonabil ca un apel la răsturnarea violentă a Guvernului sau ca un apel la ură etnică și că refuzul de a autoriza reuniunea a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolele 10 și 11 din Convenție.
11. La 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului și a confirmat hotărârea Curții de apel.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
12. Dispozițiile relevante ale Legii adunărilor din 21 iunie 1995 au următorul cuprins:
„Secțiunea 6
(1) adunările se desfășoară pașnic, fără niciun fel de arme, și asigură protecția participanților și a mediului, fără a împiedica utilizarea normală a autostrăzilor publice, a traficului rutier și a funcționării întreprinderilor economice și fără a degenera în acte de violență capabile să pună în pericol ordinea publică, integritatea fizică și viața persoanelor sau a bunurilor acestora.
Secțiunea 7
adunările se suspendă în următoarele situații:
(a) negarea și defăimarea statului și a poporului;
(b) incitarea la război sau agresiune și incitarea la ură pe motive etnice, rasiale sau religioase;
c) incitarea la discriminare, separatism teritorial sau violență publică;
d) acte care subminează ordinea constituțională.
secțiunea 8
(1) adunările pot fi organizate în piețe, străzi, parcuri și alte locuri publice din orașe, orașe și sate, precum și în clădiri publice.
(2) Se interzice desfășurarea unei adunări în clădirile autorităților publice, autorităților locale, parchetelor, instanțelor judecătorești sau societăților cu pază armată.
(3) Se interzice desfășurarea întrunirilor:
(a) la o distanță de cincizeci de metri de clădirea Parlamentului, Reședința Președintelui Republicii Moldova, sediul guvernului, Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Justiție;
(B) la o distanță de douăzeci și cinci de metri de clădirile autorității administrative centrale, ale autorităților publice locale, instanțelor, parchetelor, secțiilor de poliție, închisorilor și instituțiilor de reabilitare socială, instalațiilor militare, gărilor, aeroporturilor, spitalelor, companiilor care utilizează echipamente și utilaje periculoase și instituțiilor diplomatice.
(4) accesul liber la sediile instituțiilor enumerate la subsecțiunea (3) este garantat.
(5) autoritățile publice locale pot, dacă organizatorii convin, să înființeze locuri sau clădiri pentru adunări permanente.
Secțiunea 11
(1) cu cel puțin cincisprezece zile înainte de data adunării, organizatorul transmite o notificare Consiliului Municipal, al cărui model este prezentat în anexa care face parte integrantă din prezentul Act.
(2) notificarea prealabilă indică:
(a) numele organizatorului adunării și scopul Adunării;
(B) Data, ora de începere și ora de încheiere a Adunării;
(c) locul adunării și căile de acces și retur;
(d) modul în care Adunarea urmează să aibă loc;;
(e) numărul aproximativ de participanți;
(f) persoanele care trebuie să asigure și să răspundă pentru buna desfășurare a Adunării;
(g) serviciile pe care organizatorul Adunării solicită Consiliului Municipal să le furnizeze.
(3) dacă situația o impune, Consiliul Municipal poate modifica anumite aspecte ale notificării prealabile cu acordul organizatorului Adunării.”
Secțiunea 12
(1) notificarea prealabilă va fi examinată de administrația locală a orașului sau satului cel târziu cu 5 zile înainte de data adunării.
(2) în cazul în care notificarea prealabilă este luată în considerare la o ședință ordinară sau extraordinară a Consiliului Municipal, discuția se referă la forma, calendarul, locul și alte condiții de desfășurare a Adunării, iar decizia luată ține seama de situația specifică.
(…)
(6) autoritățile locale pot respinge o cerere de organizare a unei adunări numai dacă, după consultarea poliției, a obținut dovezi convingătoare că prevederile secțiunilor 6 și 7 vor fi încălcate cu consecințe grave pentru societate.
secțiunea 14
(1) decizia de respingere a cererii de întrunire se motivează și se prezintă în scris. Acesta conține motivele refuzului de eliberare a autorizației…
secțiunea 15
(1) organizatorul Adunării poate contesta în instanțele administrative refuzul administrației locale.”
LEGEA
13. Partea reclamantă s-a plâns că refuzul de a autoriza protestul său a încălcat dreptul său la libertatea de întrunire pașnică, astfel cum este garantat de articolul 11 din Convenție, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere cu ceilalți, inclusiv dreptul de a forma și de a se alătura sindicatelor pentru protecția intereselor sale.
2. Nu se vor impune restricții asupra exercitării acestor drepturi, altele decât cele prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică în interesul securității naționale sau al siguranței publice, pentru prevenirea dezordinii sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralei sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu va împiedica impunerea unor restricții legale asupra exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului.”
I. admisibilitatea cauzei
14. Curtea consideră că prezenta cerere ridică probleme de fapt și de drept suficient de grave pentru ca determinarea lor să depindă de o examinare a fondului și că nu au fost stabilite motive pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, instanța declară cererea admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica Articolul 29 din articolul 3 din Convenție (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acesteia.
II. presupusa încălcare a articolului 11 din Convenție
A. argumentele părților
15. Partea reclamantă a susținut că ingerința în dreptul său la libertatea de întrunire nu urmărește un scop legitim și nu este necesară într-o societate democratică.
16. Guvernul a acceptat că a existat o ingerință în drepturile reclamantului, astfel cum sunt garantate de articolul 11 din Convenție. Cu toate acestea, această ingerință a fost prevăzută de lege, și anume de legea adunărilor, a urmărit un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică.
17. În ceea ce privește scopul legitim, guvernul a susținut că ingerința a fost justificată deoarece a urmărit interesele securității naționale și ale ordinii publice. În opinia Guvernului, desfășurarea manifestației în fața Guvernului ar fi putut duce la tensiuni între electoratul majoritar al Partidului Comunist și electoratul minoritar al Partidului reclamant și să degenereze în acte de violență. Mai mult, apelurile părții reclamante cu privire la „ocupația rusă a Moldovei” au constituit o instigare la un război de agresiune și ură împotriva rușilor. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței în scopul legitim urmărit, guvernul a susținut că interesul electoratului majoritar care a votat pentru Partidul Comunist prevalează asupra celui al electoratului minoritar care a votat pentru partidul reclamant. În plus, în limitarea libertății de întrunire a reclamantului, autoritățile au ținut cont de interesul Republicii Moldova de a menține bune relații bilaterale cu Federația Rusă.
B. aprecierea Curții
18. Curtea este de acord că decizia de respingere a cererii părții reclamante de a organiza o demonstrație la 25 ianuarie 2004 a constituit o „ingerință a autorității publice” în dreptul reclamantei la libertatea de întrunire în temeiul articolului 11 primul paragraf. O astfel de ingerință va atrage după sine o încălcare a articolului 11, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, are un scop sau scopuri care sunt legitime în temeiul alineatului (2) al articolului și este „necesar într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop sau scopuri.
19. Părțile nu contestă faptul că ingerința a fost legală în sensul articolului 11 din Convenție. În același timp, aceștia nu au fost de acord cu privire la faptul dacă ingerința a servit unui scop legitim. Curtea, din motivele prezentate mai jos, nu consideră necesar să se pronunțe asupra acestui aspect și se va concentra asupra proporționalității ingerinței.
20. Curtea reamintește că a afirmat de multe ori în hotărârile sale că nu numai democrația este o caracteristică fundamentală a ordinii publice europene, ci Convenția a fost concepută pentru a promova și menține idealurile și valorile unei societăți democratice. Democrația, a subliniat Curtea, este singurul model politic prevăzut în Convenție și singurul compatibil cu aceasta. În temeiul textului articolului 11 al doilea paragraf, precum și al articolelor 8, 9 și 10 din Convenție, singura necesitate de natură să justifice o ingerință în oricare dintre drepturile consacrate de aceste articole este cea care poate pretinde că izvorăște dintr-o „societate democratică” [a se vedea Refah Partisi (Partidul bunăstării) și alții împotriva Turciei , nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, articolul 86-89 din articolul 2003-II, și Partidul Popular Creștin Democrat împotriva Moldovei, nr. 28793/02, CEDO 2006-ii).
21. Referindu-se la semnele distinctive ale unei „societăți democratice”, Curtea a acordat o importanță deosebită pluralismului, toleranței și gândirii largi. În acest context, a statuat că, deși uneori interesele individuale trebuie subordonate celor ale unui grup, democrația nu înseamnă doar că punctele de vedere ale majorității trebuie să prevaleze întotdeauna: trebuie realizat un echilibru care să asigure un tratament echitabil și adecvat al minorităților și să evite orice abuz de poziție dominantă (a se vedea Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 August 1981, 63, seria A Nr. 44, și Chassagnou și alții împotriva. Franța, nr.25088/94, nr. 28331/95 și nr. 28443/95, nr. 112, CEDO 1999-III).
22. Atunci când efectuează controlul în temeiul articolului 11, Curtea nu are sarcina de a substitui punctul său de vedere cu cel al autorităților naționale relevante, ci mai degrabă de a revizui, în temeiul articolului 11, deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se limiteze la a verifica dacă statul pârât și-a exercitat puterea discreționară în mod rezonabil, cu atenție și cu bună credință; Comisia trebuie să analizeze ingerința reclamată în lumina cauzei în ansamblu și să stabilească dacă aceasta a fost „proporțională cu scopul legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt „relevante și suficiente”. Procedând astfel, Curtea trebuie să se asigure că autoritățile naționale au aplicat standarde conforme cu principiile enunțate la articolul 11 și, în plus, că acestea și-au întemeiat deciziile pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (a se vedea Hotărârea United Communist Party of Turkey și alții v. Turcia, 30 ianuarie 1998, nr.47, raportul hotărârilor și deciziilor 1998-I).
23. Dreptul la libertatea de întrunire pașnică este asigurat tuturor celor care au intenția de a organiza o demonstrație pașnică. Posibilitatea unor contramanifestații violente sau posibilitatea ca extremiștii cu intenții violente să se alăture demonstrației nu pot, ca atare, să înlăture acest drept (a se vedea Plattform „Ecustrrzte F ectrr Das Leben” împotriva Austriei, Hotărârea din 21 iunie 1988, art. 32, seria A nr.139). Sarcina dovedirii intențiilor violente ale organizatorilor unei demonstrații revine autorităților.
24. Având în vedere rolul esențial jucat de partidele politice în buna funcționare a democrației, excepțiile prevăzute la articolul 11 trebuie interpretate strict, în ceea ce privește partidele politice; numai motive convingătoare și imperioase pot justifica restricții asupra libertăților acestor părți garantate de articolul 11. Pentru a stabili dacă există o necesitate în sensul articolului 11 din articolul 2, statele contractante au doar o marjă de apreciere limitată, care merge mână în mână cu o supraveghere Europeană riguroasă (a se vedea Partidul Socialist și alții v. Turcia, 25 mai 1998, articolul 50, raportul 1998-III). În timp ce libertatea de exprimare este importantă pentru toată lumea, este în special pentru un reprezentant ales al poporului. El își reprezintă electoratul, atrage atenția asupra preocupărilor lor și le apără interesele. În consecință, ingerințele în ceea ce privește libertatea de exprimare a unui membru al Parlamentului de opoziție necesită un control mai aprofundat din partea Curții (a se vedea Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, articolul 42, seria A nr. 236).
25. Curtea a reiterat adesea că Convenția este menită să garanteze drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci practice și eficiente (a se vedea Artico v. Italia, Hotărârea din 13 mai 1980, 33, Seria A nr.37). Din această constatare rezultă că o respectare reală și efectivă a libertății de asociere și de întrunire nu poate fi redusă la o simplă obligație a statului de a nu interveni; o concepție pur negativă nu ar fi compatibilă cu scopul articolului 11 și nici cu cel al Convenției în general. Prin urmare, ar putea exista obligații pozitive pentru a asigura exercitarea efectivă a dreptului la libertatea de asociere și de întrunire (a se vedea Wilson, Uniunea Națională a Jurnaliștilor și alții împotriva Regatului Unit, nr. 30668/96, 30671/96 și 30678/96, CtEDO 41, CEDO 2002-V) chiar și în domeniul relațiilor dintre persoane (a se vedea Plattform „Oqustrzte F oqustr das Leben”, citată anterior, CTF 32). În consecință, este de datoria autorităților publice să garanteze buna funcționare a unui partid politic, chiar și atunci când șochează sau ofensează persoanele care se opun ideilor sau afirmațiilor pe care încearcă să le promoveze. Membrii lor trebuie să poată organiza întâlniri fără să se teamă că vor fi supuși violenței fizice de către oponenții lor. O astfel de teamă ar putea descuraja alte asociații sau partide politice să își exprime deschis opiniile cu privire la aspecte extrem de controversate care afectează comunitatea.
26. Referindu-se la circumstanțele cazului de față, Curtea constată că, la momentul material, PPCD era un partid parlamentar minoritar de opoziție cu aproximativ zece la sută din locurile din Parlament, în timp ce Partidul Comunist majoritar avea aproximativ șaptezeci la sută din locuri. Ingerința a vizat o demonstrație în care partidul reclamant intenționa să protesteze împotriva presupuselor abuzuri antidemocratice comise de Guvern și împotriva prezenței militare ruse în regiunea transnistreană a Moldovei. Având în vedere interesul public pentru libera exprimare în legătură cu astfel de subiecte și faptul că partidul reclamant a fost un partid politic parlamentar de opoziție, Curtea consideră că marja de apreciere a statului a fost în mod corespunzător îngustă și că numai motive foarte imperioase ar fi justificat ingerința în dreptul PPCD la libertatea de exprimare și de întrunire.
27. Curtea constată că Consiliul Municipal al municipiului Chișinău și instanțele naționale au considerat că lozincile ” jos Regimul totalitar al lui Voronin „și” jos regimul de ocupație al lui Putin ” au reprezentat apeluri la răsturnarea violentă a regimului constituțional și la ura față de poporul rus și la instigarea la un război de agresiune împotriva Rusiei. Curtea constată că astfel de sloganuri ar trebui înțelese ca o expresie de nemulțumire și protest și nu este convinsă că ar putea fi considerate în mod rezonabil ca un apel la violență, chiar dacă sunt însoțite de arderea steagurilor și a imaginilor liderilor ruși. Curtea reamintește că chiar și astfel de forme de protest, cum ar fi obstrucționarea fizică activă a vânătorii, au fost considerate a fi o expresie a unei opinii (a se vedea Steel și alții împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998 , 92, rapoarte 1998-VII; Hashman și Harrup împotriva Regatului Unit, nr. 25594/94, 28, CEDO 1999-VIII). De asemenea, în speță, Curtea constată că sloganurile părții reclamante, chiar dacă au fost însoțite de arderea steagurilor și a tablourilor, au fost o formă de exprimare a unei opinii cu privire la o problemă de interes public major, și anume prezența trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova. În acest context, Curtea amintește că libertatea de exprimare se referă nu numai la „informații” sau „idei” care sunt primite în mod favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, ci și la cele care jignesc, șochează sau deranjează (a se vedea Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, articolul 31, seria A nr. 298). În consecință, Curtea nu este convinsă că motivele de mai sus invocate de autoritățile naționale pentru a refuza părții reclamante autorizația de a demonstra ar putea fi considerate relevante și suficiente în sensul articolului 11 din Convenție.
28. În deciziile lor, autoritățile interne s-au bazat, de asemenea, pe riscul ciocnirilor dintre demonstranți și susținătorii partidului de guvernământ. Curtea consideră că, chiar dacă a existat un risc teoretic de ciocniri violente între protestatari și susținătorii Partidului Comunist, a fost sarcina poliției să stea între cele două grupuri și să asigure ordinea publică (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Prin urmare, acest motiv de refuz al autorizării nu ar putea fi considerat relevant și suficient în sensul articolului 11 din Convenție.
29. Pentru a ajunge la concluziile de mai sus, Curtea reamintește că partea reclamantă a avut un istoric al numeroaselor manifestații de protest organizate în 2002, care au fost pașnice și în care nu au avut loc ciocniri violente (a se vedea, Partidul Popular Creștin Democrat împotriva Moldovei, citat mai sus; ro Xcfcca și alții împotriva Moldovei, nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 și 25235/02, 27 martie 2008). În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că nu a existat nimic care să sugereze în acțiunile părții reclamante că ar fi intenționat să perturbe ordinea publică sau să caute o confruntare cu autoritățile sau cu susținătorii partidului de guvernământ (a se vedea Hyde Park și alții împotriva Moldovei, nr. 33482/06, 30, 31 martie 2009).
30. În consecință, Curtea concluzionează că ingerința nu corespundea unei nevoi sociale presante și nu era necesară într-o societate democratică. A existat o încălcare a articolului 11 din Convenție.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
31. Articolul 41 din convenție prevede:
„dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor la aceasta și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante în cauză permite efectuarea unei reparații parțiale, Curtea va acorda, dacă este necesar, o satisfacție justă părții vătămate.”
A. Daune
32. Reclamantul a solicitat 3.000 de euro (EUR) pentru daune morale.
33. Guvernul nu a fost de acord și a susținut că suma a fost excesivă și nefondată.
34. Instanța acordă părții reclamante întreaga sumă solicitată.
B. Costuri și cheltuieli
35. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 1 098,05 EUR pentru costurile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții.
36. Guvernul a contestat suma și a susținut că este excesivă.
37. Curtea acordă 1.000 EUR pentru costuri și cheltuieli.
C. dobânda de întârziere
38. Curtea consideră oportun ca dobânda de întârziere să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă;
2. Consideră că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție;
3. Deține
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 articolul 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la cursul aplicabil la data decontării:
(i) 3.000 de euro (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral plus orice impozit care poate fi perceput;
(ii) 1.000 EUR (o mie de euro) pentru costuri și cheltuieli plus orice impozit care poate fi perceput solicitantului pentru această sumă;
(B) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare, dobânda simplă se plătește pentru sumele de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în perioada de nerambursare plus trei puncte procentuale;
4. Respinge restul cererii reclamantului pentru o satisfacție justă.
întocmită în limba engleză și notificată în scris la 2 februarie 2010, în conformitate cu articolele 77 din articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții.
fato Arac Arac Olaf Nicolas Bratza
vicepreședinte al grefierului
Partidul Popular Creștin Democrat împotriva Moldovei (nr. 2) hotărâre